Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Ghilotinel si Aiurila ajung la oras
Mai 14, 2010

Ghilotinel si Aiurila mergeau fara tinta de cateva zile cand in fata lor se intinse un oras mare si stralucitor inconjurat de ziduri groase si inalte. Drumetii nostri erau obositi de drum si tanjeau dupa o mancare calda si o conversatie placuta cu altcineva in afara de ei doi. Ajunsi in fata portii orasului au ramas blocati: nu stiau cum sa intre si sub ce pretext. Pana la urma, Aiurila, invartindu-se de colo-colo reusi sa se impiedice de propriile-I sireturi, cazu si se lovi cu capul de poarta masiva a zidului. In cel mai scurt timp, se deschise ferestruica portii de unde rasari un cap mare cu ochi bulbucati, parca obisnuiti mereu sa iscodeasca cu privirea. Un glas puternic bubui: “Cine sunteti voi si cu ce treaba veniti aici?” Aiurila, tinandu-se de cap, tocmai se ridica confuz:”Suntem Ghilotinel si Aiurila, doi calatori porniti in aventura. Venim aici sa cautam hrana, adapost si conversatie”. Ursuz, dar oarecum multumit de raspuns, paznicul le deschise poarta, cercetandu-I din cap pana in picioare  in timp ce ei intrau  minunandu-se cu gurile cascate. Orasul era mai dezvoltat decat tot ceea ce vazusera ei pana atunci. Aveau tot felul de masinarii care faceau munca in locul lor, carute mari trase de cai invizibili, felinare care nu scoteau fum si multe alte lucruri nemaivazute. Mergand agale pe strazile orasului au observat ca trecatorii ii priveau curiosi si chiar batjocoritori. Aiurila, indignat de aceasta atitudine, incepu sa-si fluture mandru motul verde in vant si sa-si umfle pieptul de aer pt a parea mai impunator. Ghilotinel in schimb se comporta ca un copil scos din casa pt prima oara la un balci: se uita cu ochi limpezi si mirati la tot ceea ce vedea, zambea tuturor si se intrista usor in momentul in care zarea cea mai mica urma de dispret. Drumul lor rataci printr-un cartier vechi si ruinat, cu santuri adanci sapate in mijlocul drumului si podete de lemn roase de vreme. Acolo gasira o carciuma care le amintea de carciumioara lor draga din Biju de Vale. Deschisera usa si in primul moment tresarira la auzul sunetelor ce ieseau din interior. Era un soi de galagie, vag melodica, amestecata cu zumzete de voci ce incercau sa se impotriveasca zgomotelor infernale. Intrand inauntru simtira privirile reci ce ii urmareau. Se asezara usor descumpaniti la o masa si cerura de baut. Primele 2 sticle de vin se scursera cu rapiditate si fara pic de placere. Nici Ghilotinel si nici Aiurila nu se simteau in largul lor. Dupa cea de-a doua sticla de vin incepusera sa se mai dezghete si sa li se mai dezlege limbile. Incepura sa converseze despre lucruri marunte si sa-si aminteasca de momentele placute petrecute in oraselul lor. Incepura sa-si aminteasca versuri din copilarie si sa si le recite cu inflacarare, fiecare mai mult pt sine. La auzul versurilor, cei aflati in bar isi schimbara brusc expresia fetei, arborand toti o figura trista, ca un pisoi in mijlocul furtunii. Ghilotinel nu se prea sinchisi de aces lucru si continua sa recite din suflet pana in momentul in care Aiurila reusi sa-I puna in poala sticla si intreg continutul ei. In acel moment, oamenii au izbucnit in ras si cativa dintre ei s-au apropiat de ei curiosi. Au intrat in vorba si ca orice drumeti seriosi, Ghilotinel si Aiurila au inceput sa-si spuna povestea. Pe masura ce povesteau despre locul de unde veneau ochii ascultatorilor se bulbucau si mai mult a mirare. Seara trecu repede si noaptea cea neagra puse stapanire pe intreg orasul. Oamenii incepura sa plece. “Unde se grabesc toti?” intreba Ghilotinel mai mult pentru sine. “Pai se duc acasa. Sunt obositi. Maine ii astapta o noua zi de munca”. “Ce ciudat, murmura Ghilotinel. Oamenii astia se comporta tare ciudat”. Rapusi si ei de oboseala acumulata de la drum, se ridicara in picioare, insa dupa un scurt schimb de priviri isi dadura seama ca nu stiu incotro sa mearga. Si chiar daca ar fi stiut, nu aveau cu ce sa plateasca sederea. Chiar in momentul acela, se apropie de ei un baiat de vreo 20 de ani. Avea fata palida si ingusta, ochi negri si patrunzatori si un par lung si incurcat care il facea si pe Latosila sa para cochet. “Imi scuzati indrazneala, dar v-am urmarit toata seara. Spuneti povesti atat de frumoase incat mi-as dori sa va mai pot asculta. Din cate am inteles pana acum, voi nu aveti unde sa mergeti, asa ca doresc sa va fac o propunere mai indrazneata: puteti ramane la mine peste noapte, iar in schimb, voi ma puteti rasplati cu inca o poveste.” Ghilotinel si Aiurila se privira o secunda dupa care rostira la unison: “Primim!” “Casa nu este cine stie ce, dar e curat si sotia mea gateste foarte bine.” “Nu facem nazuri. Primim cu bucurie tot ce puteti sa ne oferiti, iar noi, la randul noastru vom incerca sa te rasplatim cu povesti interesante” raspunse Ghilotinel entuziasmat.

Cei trei pornira voiosi catre casa lui Leon, caci asa il chema pe noul lor amic. Pe o straduta intunecoasa din spatele barului aparura 4 siluete intunecate care pareau inarmate cu cutite si bate. Latosila, caine destept, sari repede la ei mieunand infiorator. Cei 4 oameni inarmati ramasesera blocati in primul moment, ca apoi sa se puna pe un ras paralizant. Leon le facu semn ca asta e momementul sa se fofileze printre niste casute. Dupa jumatate de ora de mers ajunsesera in fata unui palc de case tare ciudate: inalte de sute de metri si inghesuite. Se numeau blocuri si erau un fel de locuinte comune: in aceeasi cladire locuiau zeci de familii, sute de oameni. Ghilotinel era fascinat. Pentru el, o asemenea locuinta ar fi insemnat ca avea ocazia sa traiasca intr-o mare familie, cu sute de membri. Intrarea in acest bloc era posibila doar cu ajutorul unui cartonas colorat care trebuia infipt intr-o fanta (unde probabil statea un credincios slujbas care verifica cu grija fiecare cartela in parte) iar apoi, o mana invizibila deschidea usa si o si inchidea in urma locatarilor. Aiurila facuse ochii mari si ramase asa timp de cel putin jumatate de ora, pana cand descoperi in apartamentul lui Leon un tablou cu imagini in miscare, moment in care facu ochii atat de mari incat aveai impresia ca  acopera mai mult de jumatate de fata. Vazand aceasta minunatie, isi pierdu un pic echilirul si cazu in mijlocul camerei imprastiindu-si toate obiectele din desaga pe o raza considerabila. Leon se uita la cei doi si radea pototlit pentru a nu-I face sa se simta prost. La auzul unei bubuituri in mijlocul camerei de zi, sotia lui Leon, Adne sosi in graba, usor speriata. Cand vazu un omulet intins lat pe covorul lor incepu sa rada cu pofta. Leon facu prezentarile si Adne ii intinse mana lui Aiurila si pt a-l saluta politicaos dar si pt a-l ajuta sa se ridice. Cei patru mancara ceva si apoi se pusera pe povestit si baut vin. Leon se ametise un pic si ii spuse soptit Adnei “Ei doi stiu poezii”. Adne se inrosi si privirea ii deveni demonica si jucausa in acelasi timp. Pana la urma, le spuse celor doi musafiri:”Suntem foarte recunoscatori pt povestile pe care ni le-ati spus, insa eu imi doresc altceva: sa aud poezii. N-am mai auzit de cand au murit bunicii mei. Stiti, aici la noi e greu cu poezia. Este interzisa prin lege. Toate cartile au fost arse, toti poetii inchisi, asa ca multi dintre locuitorii din Calonmia nici nu stiu cum suna o poezie. De multe ori ma gandesc ca inimile lor sunt impietrite si din cauza acestei lipse de poezie din vietile lor. Stiti, aici totul e atat de gri, si oamenii atat de rautaciosi…” Adne nici nu-si termina bine vorbele ca Ghilotinel si incepu a-I spune o poezie draga inimii lui.

(Va urma)

Anunțuri

Ghilotinel isi face un prieten si pleaca in lume
Martie 10, 2009

Dupa ce a devenit capul familiei, Ghilotinel si-a inceput cariera in forta din cauza faptului ca in acele vremuri rascoalele erau la ordinea zilei. Asa ca tanarul calau, inca nesigur pe capacitatea lui de a curma viata periculosilor anarhisti, era obligat sa cioparteasca capete de seara pana dimineata (Dupa cum am mai spus, cei din Biju de Vale noaptea lucrau si ziua dormeau). Momentul cel mai obositor era miezul noptii, cand erau decapitati cei mai turbulenti cetateni ai tarii. La prima sa “reprezentatie” Ghilotinel era atat de emotionat incat era sa-si scape de 2 ori lama ghilotinei in gol, iar cand momentul fatal sosi, baiatul incepu sa tremure si avu chiar un moment in care era sa o rupa la fuga. Multimea insetata de sange, adunata ca la spectacol, il privea cu ingaduinta, avand in vedere ca era prima lui executie. Incet, la inceput, si apoi din ce in ce mai tare, incepura ss strige: “ Taie-I capul! Taie-I capul!” Ghilotinel, vazand pofta de moarte a adunarii se supuse speriat si lasa lama sa cada. Dupa aceasta decapitare rar mai avea o zi in care sa nu vada ochii ingroziti ai condamnatului. Zi dupa zi, Ghilotinel devenea tot mai trist, mai apasat. Constiina lui era prea incarcata. Si problema cea mare era ca nici nu avea cui sa-I povesteasca durerea lui. Toata familia, chiar tot orasul, erau extrem de mandri de tanarul calau. Maica-sa se tot lauda: ba ca nici macar taica-su nu avea asa o tinuta impunatoare pe esafod, ba ca era un adevarat talent, ba ca Ghilotinel era trimis de Dumnezeu pentru a scapa lumea de rautate si cate si mai cate aiureli femeiesti.

Ghilotinel se simtea foarte singur in ciuda popularitatii de care se bucura. Asa ca, deseori, in noptile sale libere se plimba prin padurile din imprejurimi sperand ca vreun animal salbatic il va gasi si I se va face mila de el si il va manca.

Intr-o seara geroasa de mai Ghilotinel ratacise printr-o padure deasa de conifere. Inspre zori, rapus de somn, se gandi ca nu are rost sa-si mai continue drumul, asa ca se aseza pe un petec de muschi si adormi. In bezna deplina, se trezi cu un caine urias care se napusti asupra lui scuipand si mieunand ca un turbat. Undeva mai sus se auzea un lalait vesel, apoi pasi din ce in ce mai repzi si o voce:”Chetz, mai, caine nebun! Lasa omul sa se odihneasca”. Prin bezna din padure, Ghilotinel nu reusea sa desluseasca cine anume era, dar era convins ca e om bun. Dupa ce aproape-victima I-a multumit din inima salvatorului, au inceput sa vorbeasca despre multe si marunte. Omuletul se numea Aiurila Zapacila, iar cainele, Latosila.

Aiurila era un personaj tare ciudat: capul lui mare si tuguiat se sprijinea pe un trup mic si firav ca de copil, terminandu-se cu niste picioare lungi si late, ca la gasca. In varful capului avea un smoc des de par verde care I se legana in vant la fiecare miscare a corpului. Avea niste ochi mici si negri care aminteau de ochii veveritelor buclucase care topaiau din copac in copac in cautarea pretioaselor alune, iar gura ii era mereu curbata intr-un zambet larg si ghidus. Cea mai evidenta caracteristica a lui Aiurila era incapacitatea de a face un lucru bun la timpul si locul potrivit. Mereu reusea sa se impiedice sau sa provoace adevarate dezastre. Pe Ghilotinel il distra foarte mult omuletul acesta vesel si impiedicat, asa ca se atasa repede de el.

Pt Ghilotinel munca lui deveni din ce in ce mai apasatoare. Nu mai putea sa doarma zilele, era mereu obosit si apasat de griji si tristete. Aiurila, desi un impiedicat si un incurca-lume fara pereche, nu era de loc lipsit de intuitie si sensibilitate, asa ca simtea greutatile prin care trecea prietenul sau. Intr-o noapte, dupa ce Ghilotinel isi termina norma de capete, iesira amandoi la carciuma de sub padure. Baura amandoi pana dupa pranz spunandu-si povesti si povestindu-si necazurile. Dupa ce Aiurila reusise sa sparga trei carafe cu vin, sa-si infiga o furculita in mana si sa-si rupa camasa fix in dreptul buricului, hotarara sa plece de acolo. Cand iesira in lumina orbitoare a soarelui alcoolul puse stapanire si mai tare pe mintile lor incetosate.

“Aiurila, dar noi incotro mergem acum?” Intreba nedumerit Ghilotinel clatinandu-se de pe un picior pe altul.

“Pai nu stiu. Tu unde ai vrea sa mergem?”

“Eu as vrea sa merg pana la capatul lumii si apoi sa ma arunc in gol” (se stie prea bine ca pamantul este de fapt plat)

“Hi-hi! Ce prostii vorbesti! Tu nu stii ca nu exista capatul lumii? Dupa ce se termina lumea asta, incepe alta!”

“Nu te cred, impiedicatule!” Zise Ghilotinel cu o oarecare condescendenta in timp ce-si indrepta degetul mic catre urechea dreapta. Acest gest il supara groaznic pe Aiurila care incepu sa-si scarpine barbia in acel mod obscen in care doar nelegiuitii indrazneau sa o faca. Ghilotinel se facu foc si para si sari pt prima oara in viata lui la bataie. Dupa ce se batura gospodareste (evident ca Aiurila isi facu mai mult rau lui insusi) se imbratisara ca fratii si facura un legamant sa nu se mai certe niciodata. Dupa ce batura palma, Ghilotinel ramase cu o singura intrebare:

“Si totusi noi unde mergem?”

“Pai unde ai vrea?” Repeta Aiurila, parca ferindu-se inca de pumnii lui Ghilotinel

“Cat mai departe.” raspunse Ghilotinel grav.

“Pai cat mai departe sa fie.”

Amandoi pornira catre casele lor grabiti, furisandu-se in curti si in case. Ghilotinel isi stranse cateva haine mai bune, isi lua securea pe care o avea aminitre de la tatal sau si batista mamei sale. Merse usor in camera fratilor sai si se uita la ei cu drag, invelindu-i. Apoi merse in camera mamei sale, pe care o saruta usor pe frunte si ii lasa o scrisoare pe care o scrisese cu saptamani inainte. Cand iesi din casa incepura sa-I siroiasca lacrimile asa ca grabi pasul progresiv astfel incat trecu in fuga pe langa casele vecinilor, lasand in urma si centrul orasului cu esafodul sau detestabil si ororile noptilor sale.

La marginea padurii se intalni cu Aiurila care nu avea la el decat hainele de pe spate, o bucata de paine uscata si pe Latosila care casca la fiecare pas pe care-l facea.

Si astfel pornira cei doi intr-o calatorie fara destinatie si fara scop, fara bani sau arme, aruncandu-se intr-o lume necunoscuta lor.

(va urma)

Biju de Vale, regele si Ghilotinel.
Ianuarie 7, 2009

A fost odata ca niciodata un orasel mic si dichisit aflat in vecinateatea cetatii de scaun. Oraselul era cocotat pe un varf de munte si  se numea Biju de Vale. In acel oras, toate lucrurile pareau sa fie cu susul in jos: raurile curgeau din vale in deal, pomii cresteau de la coroana inspre radacina, cainii mieunau si pisicile latrau , copiii isi pedepseau parintii, ziua dormeau si noaptea lucrau si cate si mai cate grozavii.

Regele acelui tinut fusese crescut de o doica din Biju de Vale, asa ca el iubea nespus acel orasel intors cu susul in jos. Inca din primele zile de domnie, Cracos al 2-lea isi stabilise resedinta de vacanta acolo. Cracos al 2-lea era un rege tare capos si sever. Aplica toate legile tinutului cu religiozitate si trimitea zilnic la moarte zeci de oameni. Chiar si in timpul vacantelor regale, Cracos se asigura ca „inflactorii”, asa cum ii numea el, vor fi pedepsiti. Astfel, ei erau adusi pana in Biju de Vale pentru a fi decapitati sub ochii cranceni si sasii ai domnitorului. Calaul orasului era un flacau inimos numit Ghilotinel. Numele acesta ii fusese pus la nastere special pentru a indeplni mai tarziu sinistra slujba de calau. El se tragea dintr-o familie de calai. Bunicul sau, Arzarel, il botezase pe fiul sau Securel si apoi, prevazand evolutia tehnologica, pe nepotul sau, Ghilotinel.

Ghilotinel era un baiat de 17 ani, barbat deja, dupa datinile lor. Avea un corp sferic din care ieseau cele 4 membre ca niste bete de chibrit. Gatul ii era atat de scurt incat nici nu i se observa de sub capul rotund, garnisit cu o claie de par blond, ca paiul de gros. Fata lui putea fi confundata foarte usor cu o luna plina. Era la fel de palida si de gaurita de pojar. Cu toate ca pare inspaimatator, chipul sau nu era de loc neprietenos. Ochii lui mari si calzi ii luminau intreaga fata, iar gura, mereu curbata intr-un zambet larg si sincer, ii dadea un aer mai uman. Ghilotinel isi incepuse slujba de la varsta de 16 ani, dupa ce tatal sau, Securel, murise intr-un accident stupid. Iata cum se intamplase: regele ii ordonase lui Securel sa sacrifice pisica reginei deoarece aceasta deranjase orele regale de liniste urland la luna. Securel, supus, si-a luat arma si a pornit in cautarea netrebnicei fiinte. A fugarit biata pisica prin intrgul conac: pe scari, sub scari, pe holuri, in debara, prin dormitoare si saloane, pana cand, bietul animal, istovit s-a oprit sub patul stapanei sale.  Cand Securel a reusit sa o gaseasca, pisica si-a adunat toate fortele si,in timp ce calaul isi scotea securea de la cingatoare, jivina, maraind si latrand, ii sari in cap, infigandu-si ghearele in chelia bietului calau. Mistuit de durere, dupa un moment de meditatie, calaul lua securea si o indrepta inspre pisica, dar aceasta, iute de picior, parasi capul nefericitului care isi infipse securea in moalele capului.

Si astfel, Ghilotinel, fiul cel mare al familei deveni stapanul in casa.

(Va urma)

Hello world!
Decembrie 21, 2008

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!