Archive for Mai 2010

Ghilotinel si Aiurila ajung la oras
Mai 14, 2010

Ghilotinel si Aiurila mergeau fara tinta de cateva zile cand in fata lor se intinse un oras mare si stralucitor inconjurat de ziduri groase si inalte. Drumetii nostri erau obositi de drum si tanjeau dupa o mancare calda si o conversatie placuta cu altcineva in afara de ei doi. Ajunsi in fata portii orasului au ramas blocati: nu stiau cum sa intre si sub ce pretext. Pana la urma, Aiurila, invartindu-se de colo-colo reusi sa se impiedice de propriile-I sireturi, cazu si se lovi cu capul de poarta masiva a zidului. In cel mai scurt timp, se deschise ferestruica portii de unde rasari un cap mare cu ochi bulbucati, parca obisnuiti mereu sa iscodeasca cu privirea. Un glas puternic bubui: “Cine sunteti voi si cu ce treaba veniti aici?” Aiurila, tinandu-se de cap, tocmai se ridica confuz:”Suntem Ghilotinel si Aiurila, doi calatori porniti in aventura. Venim aici sa cautam hrana, adapost si conversatie”. Ursuz, dar oarecum multumit de raspuns, paznicul le deschise poarta, cercetandu-I din cap pana in picioare  in timp ce ei intrau  minunandu-se cu gurile cascate. Orasul era mai dezvoltat decat tot ceea ce vazusera ei pana atunci. Aveau tot felul de masinarii care faceau munca in locul lor, carute mari trase de cai invizibili, felinare care nu scoteau fum si multe alte lucruri nemaivazute. Mergand agale pe strazile orasului au observat ca trecatorii ii priveau curiosi si chiar batjocoritori. Aiurila, indignat de aceasta atitudine, incepu sa-si fluture mandru motul verde in vant si sa-si umfle pieptul de aer pt a parea mai impunator. Ghilotinel in schimb se comporta ca un copil scos din casa pt prima oara la un balci: se uita cu ochi limpezi si mirati la tot ceea ce vedea, zambea tuturor si se intrista usor in momentul in care zarea cea mai mica urma de dispret. Drumul lor rataci printr-un cartier vechi si ruinat, cu santuri adanci sapate in mijlocul drumului si podete de lemn roase de vreme. Acolo gasira o carciuma care le amintea de carciumioara lor draga din Biju de Vale. Deschisera usa si in primul moment tresarira la auzul sunetelor ce ieseau din interior. Era un soi de galagie, vag melodica, amestecata cu zumzete de voci ce incercau sa se impotriveasca zgomotelor infernale. Intrand inauntru simtira privirile reci ce ii urmareau. Se asezara usor descumpaniti la o masa si cerura de baut. Primele 2 sticle de vin se scursera cu rapiditate si fara pic de placere. Nici Ghilotinel si nici Aiurila nu se simteau in largul lor. Dupa cea de-a doua sticla de vin incepusera sa se mai dezghete si sa li se mai dezlege limbile. Incepura sa converseze despre lucruri marunte si sa-si aminteasca de momentele placute petrecute in oraselul lor. Incepura sa-si aminteasca versuri din copilarie si sa si le recite cu inflacarare, fiecare mai mult pt sine. La auzul versurilor, cei aflati in bar isi schimbara brusc expresia fetei, arborand toti o figura trista, ca un pisoi in mijlocul furtunii. Ghilotinel nu se prea sinchisi de aces lucru si continua sa recite din suflet pana in momentul in care Aiurila reusi sa-I puna in poala sticla si intreg continutul ei. In acel moment, oamenii au izbucnit in ras si cativa dintre ei s-au apropiat de ei curiosi. Au intrat in vorba si ca orice drumeti seriosi, Ghilotinel si Aiurila au inceput sa-si spuna povestea. Pe masura ce povesteau despre locul de unde veneau ochii ascultatorilor se bulbucau si mai mult a mirare. Seara trecu repede si noaptea cea neagra puse stapanire pe intreg orasul. Oamenii incepura sa plece. “Unde se grabesc toti?” intreba Ghilotinel mai mult pentru sine. “Pai se duc acasa. Sunt obositi. Maine ii astapta o noua zi de munca”. “Ce ciudat, murmura Ghilotinel. Oamenii astia se comporta tare ciudat”. Rapusi si ei de oboseala acumulata de la drum, se ridicara in picioare, insa dupa un scurt schimb de priviri isi dadura seama ca nu stiu incotro sa mearga. Si chiar daca ar fi stiut, nu aveau cu ce sa plateasca sederea. Chiar in momentul acela, se apropie de ei un baiat de vreo 20 de ani. Avea fata palida si ingusta, ochi negri si patrunzatori si un par lung si incurcat care il facea si pe Latosila sa para cochet. “Imi scuzati indrazneala, dar v-am urmarit toata seara. Spuneti povesti atat de frumoase incat mi-as dori sa va mai pot asculta. Din cate am inteles pana acum, voi nu aveti unde sa mergeti, asa ca doresc sa va fac o propunere mai indrazneata: puteti ramane la mine peste noapte, iar in schimb, voi ma puteti rasplati cu inca o poveste.” Ghilotinel si Aiurila se privira o secunda dupa care rostira la unison: “Primim!” “Casa nu este cine stie ce, dar e curat si sotia mea gateste foarte bine.” “Nu facem nazuri. Primim cu bucurie tot ce puteti sa ne oferiti, iar noi, la randul noastru vom incerca sa te rasplatim cu povesti interesante” raspunse Ghilotinel entuziasmat.

Cei trei pornira voiosi catre casa lui Leon, caci asa il chema pe noul lor amic. Pe o straduta intunecoasa din spatele barului aparura 4 siluete intunecate care pareau inarmate cu cutite si bate. Latosila, caine destept, sari repede la ei mieunand infiorator. Cei 4 oameni inarmati ramasesera blocati in primul moment, ca apoi sa se puna pe un ras paralizant. Leon le facu semn ca asta e momementul sa se fofileze printre niste casute. Dupa jumatate de ora de mers ajunsesera in fata unui palc de case tare ciudate: inalte de sute de metri si inghesuite. Se numeau blocuri si erau un fel de locuinte comune: in aceeasi cladire locuiau zeci de familii, sute de oameni. Ghilotinel era fascinat. Pentru el, o asemenea locuinta ar fi insemnat ca avea ocazia sa traiasca intr-o mare familie, cu sute de membri. Intrarea in acest bloc era posibila doar cu ajutorul unui cartonas colorat care trebuia infipt intr-o fanta (unde probabil statea un credincios slujbas care verifica cu grija fiecare cartela in parte) iar apoi, o mana invizibila deschidea usa si o si inchidea in urma locatarilor. Aiurila facuse ochii mari si ramase asa timp de cel putin jumatate de ora, pana cand descoperi in apartamentul lui Leon un tablou cu imagini in miscare, moment in care facu ochii atat de mari incat aveai impresia ca  acopera mai mult de jumatate de fata. Vazand aceasta minunatie, isi pierdu un pic echilirul si cazu in mijlocul camerei imprastiindu-si toate obiectele din desaga pe o raza considerabila. Leon se uita la cei doi si radea pototlit pentru a nu-I face sa se simta prost. La auzul unei bubuituri in mijlocul camerei de zi, sotia lui Leon, Adne sosi in graba, usor speriata. Cand vazu un omulet intins lat pe covorul lor incepu sa rada cu pofta. Leon facu prezentarile si Adne ii intinse mana lui Aiurila si pt a-l saluta politicaos dar si pt a-l ajuta sa se ridice. Cei patru mancara ceva si apoi se pusera pe povestit si baut vin. Leon se ametise un pic si ii spuse soptit Adnei “Ei doi stiu poezii”. Adne se inrosi si privirea ii deveni demonica si jucausa in acelasi timp. Pana la urma, le spuse celor doi musafiri:”Suntem foarte recunoscatori pt povestile pe care ni le-ati spus, insa eu imi doresc altceva: sa aud poezii. N-am mai auzit de cand au murit bunicii mei. Stiti, aici la noi e greu cu poezia. Este interzisa prin lege. Toate cartile au fost arse, toti poetii inchisi, asa ca multi dintre locuitorii din Calonmia nici nu stiu cum suna o poezie. De multe ori ma gandesc ca inimile lor sunt impietrite si din cauza acestei lipse de poezie din vietile lor. Stiti, aici totul e atat de gri, si oamenii atat de rautaciosi…” Adne nici nu-si termina bine vorbele ca Ghilotinel si incepu a-I spune o poezie draga inimii lui.

(Va urma)

Anunțuri