Dupa ce a devenit capul familiei, Ghilotinel si-a inceput cariera in forta din cauza faptului ca in acele vremuri rascoalele erau la ordinea zilei. Asa ca tanarul calau, inca nesigur pe capacitatea lui de a curma viata periculosilor anarhisti, era obligat sa cioparteasca capete de seara pana dimineata (Dupa cum am mai spus, cei din Biju de Vale noaptea lucrau si ziua dormeau). Momentul cel mai obositor era miezul noptii, cand erau decapitati cei mai turbulenti cetateni ai tarii. La prima sa “reprezentatie” Ghilotinel era atat de emotionat incat era sa-si scape de 2 ori lama ghilotinei in gol, iar cand momentul fatal sosi, baiatul incepu sa tremure si avu chiar un moment in care era sa o rupa la fuga. Multimea insetata de sange, adunata ca la spectacol, il privea cu ingaduinta, avand in vedere ca era prima lui executie. Incet, la inceput, si apoi din ce in ce mai tare, incepura ss strige: “ Taie-I capul! Taie-I capul!” Ghilotinel, vazand pofta de moarte a adunarii se supuse speriat si lasa lama sa cada. Dupa aceasta decapitare rar mai avea o zi in care sa nu vada ochii ingroziti ai condamnatului. Zi dupa zi, Ghilotinel devenea tot mai trist, mai apasat. Constiina lui era prea incarcata. Si problema cea mare era ca nici nu avea cui sa-I povesteasca durerea lui. Toata familia, chiar tot orasul, erau extrem de mandri de tanarul calau. Maica-sa se tot lauda: ba ca nici macar taica-su nu avea asa o tinuta impunatoare pe esafod, ba ca era un adevarat talent, ba ca Ghilotinel era trimis de Dumnezeu pentru a scapa lumea de rautate si cate si mai cate aiureli femeiesti.
Ghilotinel se simtea foarte singur in ciuda popularitatii de care se bucura. Asa ca, deseori, in noptile sale libere se plimba prin padurile din imprejurimi sperand ca vreun animal salbatic il va gasi si I se va face mila de el si il va manca.
Intr-o seara geroasa de mai Ghilotinel ratacise printr-o padure deasa de conifere. Inspre zori, rapus de somn, se gandi ca nu are rost sa-si mai continue drumul, asa ca se aseza pe un petec de muschi si adormi. In bezna deplina, se trezi cu un caine urias care se napusti asupra lui scuipand si mieunand ca un turbat. Undeva mai sus se auzea un lalait vesel, apoi pasi din ce in ce mai repzi si o voce:”Chetz, mai, caine nebun! Lasa omul sa se odihneasca”. Prin bezna din padure, Ghilotinel nu reusea sa desluseasca cine anume era, dar era convins ca e om bun. Dupa ce aproape-victima I-a multumit din inima salvatorului, au inceput sa vorbeasca despre multe si marunte. Omuletul se numea Aiurila Zapacila, iar cainele, Latosila.
Aiurila era un personaj tare ciudat: capul lui mare si tuguiat se sprijinea pe un trup mic si firav ca de copil, terminandu-se cu niste picioare lungi si late, ca la gasca. In varful capului avea un smoc des de par verde care I se legana in vant la fiecare miscare a corpului. Avea niste ochi mici si negri care aminteau de ochii veveritelor buclucase care topaiau din copac in copac in cautarea pretioaselor alune, iar gura ii era mereu curbata intr-un zambet larg si ghidus. Cea mai evidenta caracteristica a lui Aiurila era incapacitatea de a face un lucru bun la timpul si locul potrivit. Mereu reusea sa se impiedice sau sa provoace adevarate dezastre. Pe Ghilotinel il distra foarte mult omuletul acesta vesel si impiedicat, asa ca se atasa repede de el.
Pt Ghilotinel munca lui deveni din ce in ce mai apasatoare. Nu mai putea sa doarma zilele, era mereu obosit si apasat de griji si tristete. Aiurila, desi un impiedicat si un incurca-lume fara pereche, nu era de loc lipsit de intuitie si sensibilitate, asa ca simtea greutatile prin care trecea prietenul sau. Intr-o noapte, dupa ce Ghilotinel isi termina norma de capete, iesira amandoi la carciuma de sub padure. Baura amandoi pana dupa pranz spunandu-si povesti si povestindu-si necazurile. Dupa ce Aiurila reusise sa sparga trei carafe cu vin, sa-si infiga o furculita in mana si sa-si rupa camasa fix in dreptul buricului, hotarara sa plece de acolo. Cand iesira in lumina orbitoare a soarelui alcoolul puse stapanire si mai tare pe mintile lor incetosate.
“Aiurila, dar noi incotro mergem acum?” Intreba nedumerit Ghilotinel clatinandu-se de pe un picior pe altul.
“Pai nu stiu. Tu unde ai vrea sa mergem?”
“Eu as vrea sa merg pana la capatul lumii si apoi sa ma arunc in gol” (se stie prea bine ca pamantul este de fapt plat)
“Hi-hi! Ce prostii vorbesti! Tu nu stii ca nu exista capatul lumii? Dupa ce se termina lumea asta, incepe alta!”
“Nu te cred, impiedicatule!” Zise Ghilotinel cu o oarecare condescendenta in timp ce-si indrepta degetul mic catre urechea dreapta. Acest gest il supara groaznic pe Aiurila care incepu sa-si scarpine barbia in acel mod obscen in care doar nelegiuitii indrazneau sa o faca. Ghilotinel se facu foc si para si sari pt prima oara in viata lui la bataie. Dupa ce se batura gospodareste (evident ca Aiurila isi facu mai mult rau lui insusi) se imbratisara ca fratii si facura un legamant sa nu se mai certe niciodata. Dupa ce batura palma, Ghilotinel ramase cu o singura intrebare:
“Si totusi noi unde mergem?”
“Pai unde ai vrea?” Repeta Aiurila, parca ferindu-se inca de pumnii lui Ghilotinel
“Cat mai departe.” raspunse Ghilotinel grav.
“Pai cat mai departe sa fie.”
Amandoi pornira catre casele lor grabiti, furisandu-se in curti si in case. Ghilotinel isi stranse cateva haine mai bune, isi lua securea pe care o avea aminitre de la tatal sau si batista mamei sale. Merse usor in camera fratilor sai si se uita la ei cu drag, invelindu-i. Apoi merse in camera mamei sale, pe care o saruta usor pe frunte si ii lasa o scrisoare pe care o scrisese cu saptamani inainte. Cand iesi din casa incepura sa-I siroiasca lacrimile asa ca grabi pasul progresiv astfel incat trecu in fuga pe langa casele vecinilor, lasand in urma si centrul orasului cu esafodul sau detestabil si ororile noptilor sale.
La marginea padurii se intalni cu Aiurila care nu avea la el decat hainele de pe spate, o bucata de paine uscata si pe Latosila care casca la fiecare pas pe care-l facea.
Si astfel pornira cei doi intr-o calatorie fara destinatie si fara scop, fara bani sau arme, aruncandu-se intr-o lume necunoscuta lor.
(va urma)
